...Lng zid sttea btrnul, demnul btrn al dimineilor mele. Zidul se continua neted dintr-o cldire, a unui spital poate, cci printr-o ferestruic de la subsol, zbrelit, zream n etajere maldre de cearafuri i de-acolo venea un abur sur i uneori barbotarea unor voci. ns btrnul sttea mai ncolo, lng zid: scund, destul de bine mbrcat pentru o asemenea vreme, cu palton i cciul cu margini, ca la vreo aptezeci de ani, nu mai mult, totdeauna n picioare, foarte lng zi, cu minile n buzunare. Am spus c btrnul era scund, ns lat n umeri, dar aa mi se prea mie, pentru c dura mult timp pn ce treceam de el. Uneori i ddeam un leu. Alteori nu. Plecam de acas i tiam c btrnul va fi acolo, lng zid – rareori se ntmpla s lipseasc, l-am vzut acolo doi ani la rnd, adic dou ierni la rnd, cci numai iarna i fcea apariia, n zori, niciodat dup ce se lumina bine de ziu – i niciodat nu tiam, pn n ultimul moment, dac am s-i dau sau nu moneda. Numai n ultima clip scoteam mna din buzunar (era mai mult o aciune pe cont propriu a braului), iar el, atent i prompt, ntindea mna i i strecuram n palm bnuul.“