Poemele lui Virgil Botnaru au una dintre cele mai rare caliti regsibile la un debutant: anume polifonia. Dei arat numaidect recognoscibil, ele sun diferit de la o seciune la alta a crii; se vede, vreau s spun, c-s produse de un acelai spirit i o aceeai energeia, ns sunetul lor e mereu altul. Uneori, ele par contaminate de un misticism aproape pios, ca-n poemul (aproape un haiku) n care poetul trece dimineaa devreme pe lng catedral i gsete c Dumnezeu doarme; pentru ca dup cteva pagini s gseti o strigtur licenioas de dou versuri, deucheat dar simpatic; iar, dup alte cteva pagini, poemele devin documente ale unei melancolii virile, alcoolizate & depresive. E limpede, pentru mine, c Virgil Botnaru e un poet, al crui instrument acoper cteva octave bune; i c tie, de la bun nceput, cum s i-l exploateze. E, adic, un poet despre care tiu sigur c voi mai vorbi–cu ncredere & apreciere.“ – Radu Vancu