Poemele dense, pline de miez ale lui Andrei Fischof curg unul dup altul. Fr ostentaie. Firesc, aa cum ploaia se scurge din orbitele zeilor fr nume, aa cum iarba poate fi numit iarb numai dac este pscut, din timp in timp, de pegaii morilor tineri. nfurat n toga marelui frig, poetul refuz zgomotul, nvlmeala, furtunile agitaiilor zadarnice, optnd mereu pentru ipostaza martorului tcut, marcat de o sensibilitate atent, ochiul su, da, cel triunghiular, din frunte, nregistrnd totul, aproape totul. Poemele-peisaje contureaz o lume a sfritului ntunecat, a degenerescentei, a decadenei i pierderii reperelor. E o lume de comar, o lume nurubat n albia apocalipsei care se inventa, clipa de clipa, provocnd martorul – adunat, strns n el nsui, atent la forurile-i luntrice i la vocea creia i se supune necondiionat – s imagineze discret, evaziv, surpat n uimirea de a fi el nsui: o ans de salvare. i martorul rspunde provocrii, aa cum un copil, fiind, pe malul mrii, harponat spre orizonturile mirabile ale dorinei de a fi, deseneaz, cu un beior, pe nisip, o uria corabie fantastic...“ – Aura Christi.
购物车
个人中心
