Volumul cuprinde dou? din cele mai reprezentative lucr?ri ?n care filosoful german ??i expune concep?ia moral?: ?ntemeierea metafizicii moravurilor (1785) ?i Critica ra?iunii practice (1788). ?n ?ntemeierea metafizicii moravurilor Immanuel Kant expune principiile moralit??ii, iar ?n Critica ra?iunii practice ??i construie?te propriul s?u sistem etic, ceea ce face ca aceasta s? fie considerat?, dup? Critica ra?iunii pure, a doua sa oper? fundamental?.?ntre cele dou? lucr?ri este o at?t de str?ns? leg?tur?, ?nc?t cunoa?terea numai a uneia din ele ne-ar oferi o imagine incomplet? asupra concep?iei sale morale.Immanuel Kant a avansat idei etice ?i ?n alte opere ulterioare (Religia ?n limitele ra?iunii – 1793 sau Metafizica moravurilor – 1797), dar numai ?n cele reunite ?n acest volum se ocup? de problemele teoretice ale moralit??ii.Traducerea a fost f?cut? dup? edi?ia german? din 1956 (Leipzig, Hrsg. Von Raymund Schimidt).

Nietzsche este, poate, cea mai ilustr? victim? a aventurii socratice a cunoa?terii de sine. Via?a nu posed? fenomene originale, ci numai unele repetitive, care prin reluarea lor ve?nic identic? ??i tocesc conturul lor original. Cadrul repeti?iei nu este via?a, c?ci via?a ?ns??i este un fenomen de repeti?ie. Omul este condamnat s? tr?iasc? ?ntr-un plictisitor ?ir de repeti?ii ?i relu?ri din care nu poate evada. Nu exist? fenomene absolut unice, care s? nu fie repetitive ?i, probabil, la fel este ?i cu oamenii. To?i au mai fost nu o dat?, ci de nenum?rate ori ?n trecut ?i vor mai fi de nenum?rate ori ?n viitor. Tot ce trebuia ?i putea s? se produc? s-a produs deja. Restul este doar monoton? repeti?ie: ve?nic? revenire a aceluia?i. Eterna ?ntoarcere exprim? nu devenirea heraclitean? f?r? repaos, ci marile linii de stabilitate din cadrul existen?ei. Prin ea, Nietzsche vrea s? eternizeze trec?torul, socotind timpul ca etern, etern? ?ntoarcere, adic? schimbare ?i stabilitate. Ecce homo este ?i exerci?iul acestui impas al g?ndirii lui Nietzsche. Prin aceasta ?ns? Nietzsche ?i-a adus contribu?ia la instaurarea unui nou ?idol“ al lumii moderne dup? ce aceasta a denun?at prezen?a ?idolilor“ de tot felul ?n spa?iul ei de con?tiin??. (Vasile Musc?)??ntruc?t, ?n scurt timp, va trebui s? m? adresez omenirii cu cea mai grea solicitare care i-a fost prezentat? vreodat?, mi se pare imperios necesar s? spun cine sunt. ?n principiu, ar trebui s? se ?tie: c?ci nu m-am l?sat ?neatestat?. Dar discrepan?a dintre m?re?ia misiunii mele ?i micimea contemporanilor mei ?i-a g?sit expresia ?n faptul c? nici nu am fost auzit, nici nu am fost v?zut. Tr?iesc pe propriul meu credit, s? fie poate o simpl? prejudecat? faptul c? tr?iesc?... Este de ajuns s? stau de vorb? cu vreun ?om cultivat?, care vine vara ?n Engadina de Sus, ca s? m? conving c? nu tr?iesc... ?n aceste ?mprejur?ri, este o ?ndatorire ?mpotriva c?reia obi?nuin?a mea ?i, mai mult chiar dec?t aceasta, m?ndria instinctelor mele, se revolt?, anume aceea de a spune: Auzi?i-m?! c?ci eu sunt cutare ?i cutare. ?nainte de toate, nu cumva s? m? confunda?i!“ (Friedrich Nietzsche)

n Filosofia meritului autorul folosete metoda fenomenologic pentru a prezenta evoluia instituiilor socio-morale care reglementeaz meritele; autorul propune n acest scop concepte originale, cum sunt ideonomia (sistemul de idei care fundamenteaz teoretic un sistem de apreciere a meritului); socionomia (sistemul de reguli care legitimeaz social un merit specific unei comuniti) i politonomia (sistemul de norme prin care se instituionalizeaz juridic meritul politic).Tratatul de Filosofie a meritului este structurat n trei pri corespunztor celor trei domenii existeniale n care se manifest fiina uman, spiritual, social, politic. Lucrarea prezint n extenso criteriile, principiile i formele de manifestare a meritului, premisele constituirii sistemelor sociale de apreciere a meritului, natura bio-psihic i socio-moral a meritelor precum i caracterul normativ al meritelor politico-juridice. Prima parte abordeaz sfera meritele cu caracter antropologic, antroponomic i antropocratic. Partea a doua prezint n extenso meritele cu caracter sociologic, socionomic i sociocratic i partea a treia analizeaz formele de manifestare a meritului din perspectiva politologiei, a politonomiei i a politocraiei. n fiecare capitol se regsesc argumente logice, etimologice i sociologice care justific aprecierea unor atribute i caliti umane ca merite individuale. Fiecare din cele douzeciiapte de capitole explic un tip de merit din tripl perspectiv: ideal social i politic.

Satisfacerea neîngr?dit? a nevoilor instinctuale ale omului este oare compatibil? cu limit?rile impuse de progresul civiliza?iei? Lansat? de Freud în celebrul text Disconfort în cultur? (1930), întrebarea este reluat? peste un sfert de veac de c?tre Herbert Marcuse, eminent filosof din ?coala de la Frankfurt. În vreme ce Freud ofer? un r?spuns pesimist, vorbind despre inevitabila subjugare a instinctelor umane de c?tre societatea represiv?, Marcuse întrevede o cale de îmblânzire a agresivit??ii Civiliza?iei prin for?a unificatoare, vital? ?i ludic? a Erosului. Solu?iile de emancipare sugerate de c?tre Marcuse au influen?at profund mi?c?rile studen?e?ti, ecologice, anticolonialiste sau de eliberare sexual? din ultima jum?tate de secol. De aceea interesul pentru criticile sale trece dincolo de ?tiin?ele socio-umane, înspre to?i cei ce vor s? în?eleag? mecanismele alienante ale „societ??ii abunden?ei“. Acest eseu folose?te categorii psihologice, deoarece ele au devenit categorii politice. Exist? procese psihice, alt?dat? autonome ?i identificabile, care sunt absorbite de func?ia individului în stat - de c?tre existen?a sa public?. Problemele psihologice se transform? a?adar în probleme politice. ?– Herbert Marcuse Pornind de la Freud ?i de la tradi?ia eliberatoare a filosofiei ?i culturii, Marcuse schi?eaz? tabloul unei civiliza?ii în care alienarea ?i reprimarea sunt înlocuite de dimensiunea libidinal? ?i nealienant? a muncii, jocului ?i sexualit??ii libere ?i deschise, toate acestea conducând mai departe c?tre emancipare ?i fericire. – Douglas Kellner, editor al seriei The Collected Papers of Herbert Marcuse

De numele lui Sigmund Freud (1856-1929) se leag? poate cea mai controversat? teorie din filosofia culturii ultimelor secole: psihanaliza. ?nceput? ca ?ntreprindere psihoterapeutic?, prima cur? – din punct de vedere istoric – ?n care rolul terapeutic revenea exclusiv cuv?ntului, psihanaliza a fost condus? de Freud ?n mod firesc ?i ?n direc?ia descoperirii resorturilor abisale ale culturii.Disconfort ?n cultur? (1930) este o lucrare de maturitate ?n care p?rintele psihanalizei investigheaz? mecanismele care men?in coeziunea social?, respectiv contraponderea lor, manifestat? prin senza?ia de disconfort care ?nso?e?te mai mult sau mai pu?in evident fiin?a social?.?Supraeul unui epoci culturale are o origine asem?n?toare cu a celui individual; se sprijin? pe impresia pe care au l?sat-o mari personalit??i conduc?toare, oameni de o for?? spiritual? cople?itoare sau cei la care una dintre tendin?ele umane a g?sit configura?ia cea mai puternic? ?i mai pur?, de aceea adesea ?i cea mai unilateral?.“ - Sigmund Freud

Critica ra?iunii pure, tradus? de Nicolae Bagdasar ?i Elena Moisuc ?n 1969, a ajuns la cea de-a treia edi?ie. Cu acest prilej, profesorul dr. Ilie P?rvu, de la Facultatea de Filosofie a Universit??ii din Bucure?ti a ?ngrijit noua opera?ie de editare, fiind astfel corectate unele erori de tipar ?i unele inconsecven?e terminologice. Totodat?, exist? un motiv ?n plus pentru ca studen?ii care posed? edi?ia a II-a a traducerii, ap?rut? ?n 1995, s? apeleze ?i la cea de-a treia edi?ie: ?n aceasta din urm? au fost indicate diferen?ele dintre edi?ia I german? (din 1781) ?i edi?ia a II-a (din 1787).

Volumul red? circuitului public, pentru prima oar? ?n limba rom?n?, trei din operele g?nditorului atenian. Este vorba de Scrisori (?n num?r de treisprezece, deosebit de importante pentru cunoa?terea g?ndirii platoniciene, dar ?i pentru ?n?elegerea epocii ?i a personalit??ilor cu care a venit ?n contact filosoful), Dialoguri suspecte (Minos, Rivalii, Theages, Hipparhos, Clitofon) ?i Dialoguri apocrife (Axiohos, Despre drept, Despre virtute, Demodocus, Sisyfos, Eryxias).Traducerea apara?ine lui ?tefan Bezdechi, care a realizat ?i aparatul critic al Scrisorilor (introducere ?i note).

A fi rom?n? ?E o ru?ine!“, exclama Cioran. ?n ce m?sur? filosoful de la Paris avea dreptate? Ce ?nseamn? ?a fi rom?n“ ?ntr-o fals? tranzi?ie care aparent nu se mai termin?? La aceste ?i multe alte ?ntreb?ri ?ncearc? s? r?spund? scriitorul Ionel Necula ?n opus-ul de fa??, care ?nsumeaz? analize ale r?sturn?rilor sociale evidente, ?nregistrate ?n ultimii ?aptesprezece ani. Nu ?ntotdeauna comod, spiritul coroziv al autorului ??i spune cuv?ntul, av?nd uneori accente incendiare.

Coresponden?a lui Descartes dubleaz? opera sa propriu-zis?, fiind uneori mai expresiv? dec?t aceasta ?i cuprinz?nd cutezan?e filozofice pe care c?r?ile sale nu ?i le ?ng?duie. E aici, ?n paginile acestor scrisori, un Descartes mai viu, mai nuan?at ?n exprimare, mai amplu. O mare g?ndire filozofic?, precum aceasta, nu se resemneaz? cu propria realitate, ci se impune printr-o str?danie de a cuceri con?tiin?a public?, despre care dau seama aceste texte. Ele ?nchid ?n cuprinderea lor imaginea eforturilor prin care filozoful ??i creeaz? premisele posterit??ii sale.

Imagineaz?-?i c? e?ti într-o ma?in? a timpului care te poart? înainte ?i înapoi prin propria via??. Te duce în trecut, la anii copil?riei, când înv??ai s? mergi pe biciclet?, apoi te face s? revezi primul t?u s?rut, cel dintâi serviciu sau anii mai târzii, când te confrun?i, eventual, cu divor?ul. Înso?it de Platon, afl? ce spun marii gânditori ai lumii despre toate aceste pietre de hotar de pe drumul vie?ii noastre. Aristotel î?i va vorbi despre importan?a începerii ?colii, Freud despre îndr?gostire, Heidegger despre implica?iile psihologice ale mutatului, iar Nietzsche despre criza vârstei de mijloc. La drum cu Platon te ajut? s? în?elegi ?i s? vezi cu al?i ochi evenimentele majore, momentele-cheie ?i fazele de tranzi?ie din via?a ta, f?când filosofia s? par? accesibil? ?i plin? de umor!

The present publication is intended to supply a recognised deficiency in our literature—a library edition of the Essays of Montaigne. This great French writer deserves to be regarded as a classic, not only in the land of his birth, but in all countries and in all literatures. His Essays, which are at once the most celebrated and the most permanent of his productions, form a magazine out of which such minds as those of Bacon and Shakespeare did not disdain to help themselves; and, indeed, as Hallam observes, the Frenchman's literary importance largely results from the share which his mind had in influencing other minds, coeval and subsequent. But, at the same time, estimating the value and rank of the essayist, we are not to leave out of the account the drawbacks and the circumstances of the period: the imperfect state of education, the comparative scarcity of books, and the limited opportunities of intellectual intercourse. Montaigne freely borrowed of others, and he has found men willing to borrow of him as freely. We need not wonder at the reputation which he with seeming facility achieved. He was, without being aware of it, the leader of a new school in letters and morals. His book was different from all others which were at that date in the world. It diverted the ancient currents of thought into new channels. It told its readers, with unexampled frankness, what its writer's opinion was about men and things, and threw what must have been a strange kind of new light on many matters but darkly understood. Above all, the essayist uncased himself, and made his intellectual and physical organism public property. He took the world into his confidence on all subjects. His essays were a sort of literary anatomy, where we get a diagnosis of the writer's mind, made by himself at different levels and under a large variety of operating influences. Of all egotists, Montaigne, if not the greatest, was the most fascinating, because, perhaps, he was the least affected and most truthful. What he did, and what he had professed to do, was to dissect his mind, and show us, as best he could, how it was made, and what relation it bore to external objects. He investigated his mental structure as a schoolboy pulls his watch to pieces, to examine the mechanism of the works; and the result, accompanied by illustrations abounding with originality and force, he delivered to his fellow-men in a book. W. C. H. KENSINGTON, November 1877. THE LIFE OF MONTAIGNE The author of the Essays was born, as he informs us himself, between eleven and twelve o'clock in the day, the last of February 1533, at the chateau of St. Michel de Montaigne. His father, Pierre Eyquem, esquire, was successively first Jurat of the town of Bordeaux (1530), Under-Mayor 1536, Jurat for the second time in 1540, Procureur in 1546, and at length Mayor from 1553 to 1556. He was a man of austere probity, who had "a particular regard for honour and for propriety in his person and attire . . . a mighty good faith in his speech, and a conscience and a religious feeling inclining to superstition, rather than to the other extreme. Between 1556 and 1563 an important incident occurred in the life of Montaigne, in the commencement of his romantic friendship with Etienne de la Boetie, whom he had met, as he tells us, by pure chance at some festive celebration in the town. From their very first interview the two found themselves drawn irresistibly close to one another, and during six years this alliance was foremost in the heart of Montaigne, as it was afterwards in his memory, when death had severed it.

Cartea de fa??, pe care cititorul o ?ine acum ?n m?n?, reprezint? o form? – literar vorbind, foarte complex?, fiindc? ea evolueaz? pe mai multe voci narative, dintre care doar unele ?i apar?in ?n mod direct autoarei – de exorcism. Geniul inimii e r?spunsul unui poet la o experien?? personal? plenitudinar?, ?n care bucuria ?i suferin?a se ?ntrep?trund reciproc pentru a exprima, ?mpreun? ?i tensionat, starea de gra?ie. Exist? o voce a experien?ei biografice ?n aceast? carte scris? febril, o alta de martor sau de participant la istorie, tot a?a cum exist? o voce a puterii ?i una a victimei. Deasupra tuturor st?, ?ns?, nu neap?rat triumf?toare, dar lucid-cerebral?, chemarea celor dou? credin?e pentru care merit? s? tr?ie?ti ?i s?-?i rememorezi via?a atunci c?nd ai ajuns cu ea la r?sp?ntie: credin?a ?n cultura modelelor care te-au precedat ?i credin?a deloc ingenu?, ci ivit? din cunoa?tere, ?n sacralitatea profund? a celor tr?ite ?i ?n transcenden??. (?tefan Borbély) A considera un text drept ?carte a ilumin?rilor mele“ ?i a a?eza ca titlu al primei p?r?i a volumului sintagma Povestea subteranei ne plaseaz? sub semnul aproape imposibil al drumului c?tre Sine, al cuprinderii, al denud?rii ?i al efortului de a ?n?elege un obiect al c?rui adev?r se va afla ?ntotdeauna ?n proximitatea pe?terii lui Platon. E un demers perpetuat, dar niciodat? epuizat ?i aproape exclus din plasma comunic?rii, care – ?n situa?ia ?romanului“ Aurei Christi – nu are coresponden?e, nu se apropie de experien?a budhist?, nici de prerogativele ocultismului de New Age, ci ne aduce ?n vecin?tatea ?ndemnului de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, preluat apoi, ca solu?ie ?ntre a fi ?i a p?rea, de c?tre Socrate: ?Cunoa?te-te pe tine ?nsu?i!“. Po?i ?nt?lni, pe acest drum, ?i acel daimonion care a str?juit g?ndirea aceluia?i ?n?elept atenian ca alt? fa?? a ?subteranelor“ fiin?ei, acolo unde lumina se ?ngem?neaz? cu ?ntunericul, stare ?poetizat?“ de Goethe, dar pr?bu?it? ?n tragic de Dostoievski. E o cobor?re spre ?n?elegere prin cuprindere ?i, implicit, prin atingerea nelimitatului. (Mircea Braga) Cartea Aurei Christi Geniul inimii pare o st?nc? masiv?, singuratic?, ?ntr-un peisaj ?mioritic“. Geniul inimii are originalitate ?i for??. Prima parte e liric?, a doua (?ntr-un fel) – o comedie negru-satiric?, a treia – predominant epic-narativ?. Prima parte este excelent?; mi-am ?nsemnat un num?r de poezii memorabile. A doua, ?n centrul ei mai ales, are sec?iuni, pasaje extrem de interesant-pl?cute-amuzante, ?n pofida tonului, uneori, foiletonistic. A treia e impresionant? ?n ansamblu, armonios-coerent?, de o sinceritate sf??ietoare. ?n tot volumul, istoricul, religiosul, subiectivul se leag? foarte frumos ?ntre ele. Nu-mi plac laudele la adresa lui Nietzsche! De fapt, cum se leag? acest autor de Biblie, de Evanghelii?! Aura Christi poate fi m?ndr? de o realizare major?, cu totul original?. Probabil, nu l-a citit pe romanticul britanic Wordsworth; dar el e cel care a scris (sau a ?nceput s? scrie) o memorabil? autobiografie ?n versuri. Pu?ini l-au continuat. Am putea spune c? Aura se num?r? printre cei pu?ini. (Virgil Nemoianu)

"A megsemmisülés rejtélyes sz?vege egyszerre filozófiai traktátus, misztikus beavatás és poszthumán próza. A kortárs irodalomban egyre inkább feler?s?dik ez a nem-antropocentrikus hang, mely nem emberi sorsokat akar elbeszélni, hanem a nyelv és az ember k?z?s hiányt?rténetére mutat rá. ?Mennyien kapaszkodtak a létbe, mint egy végtelen fa t?rzsébe” - írja Horváth Márk és Lovász ?dám, hiszen az emberi állapot csak a társadalmi, nyelvi és metafizikai katasztrófa terében értelmezhet?. Apokaliptikus (neo)romantika és abszurd k?ltészet. Az utolsó ember kézik?nyve a túlélés lehetetlenségér?l."Nemes Z. Márió Az Idegenre hárult a sors ajándéka, hogy els?ként az utolsó emberek k?zu?l végignézze minden ku?ls?dleges k?telék pusztulását, és bizalmát lelkébe, s?t a lelkén is túlra helyezze, minden emberit maga m?g?tt hagyva. Minden ház gerendái k?z?tt barátságok és szerelmek jól táplált holttestei indultak oszlásnak, míg csak a csont fehérlett ki a vízb?l. Mint rég elhagyott kik?t?k tornyai, olyan hívogatóak voltak ezek a csontok az új kor embere számára.

Dignità o miseria della natura umana? ?C'è un principio supposto prevalere tra molti che è del tutto incompatibile con ogni virtù o senso morale [...] Questo principio è che ogni benevolenza è mera ipocrisia, l'amicizia un inganno, lo spirito pubblico una farsa, la fedeltà un trucco per procurare fiducia e confidenza; e mentre tutti noi, in fondo, perseguiamo solo il nostro interesse privato, indossiamo questi bei travestimenti in modo da abbassare le difese degli altri ed esporli maggiormente alle nostre astuzie e macchinazioni?... Le meditazioni senza tempo di uno dei più grandi filosofi europei. SOMMARIO: Introduzione e avvertenza ai testi / Nota bibliografica: una mappa degli studi (di Fabrizio Pinna) - David Hume: Dignità o miseria della natura umana? / L'Amore di Sé. APPENDICE: Of the Dignity or Meanness of Human Nature; Of Self-love; My Own Life & Letter from Adam Smith, LL. D. to William Strahan, Esq.; Of the Reason of Animals; Of the Immortality of the Soul; Of Superstition and Enthusiasm; Of some Verbal Disputes. LE COLLANE IN/DEFINIZIONI & CON(TRO)TESTI

"Wilde è profetico sin dalle prima righe, quando denuncia la prevalenza dell’emozione sulla razionalità, male principe del nostro tempo, e poi del pietismo sull’emancipazione, male di tanta politica di pseudo sinistra" (dall'Introduzione di Alfredo Sgarlato). Wilde: ?perché la vita raggiunga la sua più elevata perfezione, ci vuole qualche cosa di più. Ciò che ci vuole è l'individualismo?, ?Utopia? Una carta geografica del mondo in cui non sia segnato il paese dell'Utopia, non varrebbe la pena d'essere guardata, perché vi mancherebbe il paese in cui l'Umanità atterra ogni giorno. Ma non appena v'è sbarcata, ella guarda più lontano, scorge una terra ancora più bella, e spiega di nuovo le vele. Progredire significa realizzare l'Utopia?. SOMMARIO: Introduzione (di Alfredo Sgarlato) - Postfazione. Breve biblio-nota ai testi e alla traduzione (di Fabrizio Pinna) - OSCAR WILDE Società e libertà: elogio dell'individualismo - APPENDICE I Oscar Wilde, Rapporti fra il socialismo e l'individualismo (di Luigi Fabbri, 1913) - APPENDICE II The Soul of Man under Socialism (1891). LA COLLANA IN/DEFINIZIONI

本书系节录来果禅师（1881—1953年）语录中的解谤扶宗说、参禅普说、自行录等三卷。解谤扶宗说，一一破解宗、教、律、净相互争议的症结，令其能相容尊重。扶宗说以简明的一百则学禅的箴言，句句破心殷切，为后学大眼目，指迷津。参禅普说，以修道者常犯的毛病，如怕动、求静、怕苦事、无长远心、我慢等，抽丝剥茧作彻底的针砭。自行录，以来果禅师一生行履为主轴，文中有禅师的孝行，割肝疗治父疾和求法种种困厄的历程。 本书为门学禅者，先确立正见的方向（解谤扶宗说、参禅普说二章），后树立禅者大无畏的风格（自行录一章）。“语录”是启发性灵的一面镜子，只要对有所探索的人，此书必定是良师益友。

本书记录了神会与崇远法师就禅宗的是非邪正问题展辩论的经过，神会在辩论中批评神秀的大弟子普寂的禅法，指出惠能是得到传法袈裟的第六代祖师，禅宗历代祖师相传的只是单刀直、直了见性的顿悟法门，并强调般若波罗蜜是一切修行的根本。

DAVID HUME (1711 – 1776) was a Scottish philosopher, historian, economist, and essayist known especially for his philosophical empiricism and skepticism. He was one of the most important figures in the history of Western philosophy and the Scottish Enlightenment. Hume is often grouped with John Locke, George Berkeley, and a handful of others as a British Empiricist. Beginning with his A Treatise of Human Nature (1739), Hume strove to create a total naturalistic "science of man" that examined the psychological basis of human nature. In stark opposition to the rationalists who preceded him, most notably Descartes, he concluded that desire rather than reason governed human behaviour, saying: "REASON IS, and OUGHT ONLY to BE the SLAVE of the PASSIONS". A prominent figure in the sceptical philosophical tradition and a strong empiricist, he argued against the existence of innate ideas, concluding instead that humans have knowledge only of things they directly experience.. NOTHING is more usual and more natural for those, who pretend to discover anything new to the world in philosophy and the sciences, than to insinuate the praises of their own systems, by decrying all those, which have been advanced before them. And indeed were they content with lamenting that ignorance, which we still lie under in the most important questions, that can come before the tribunal of human reason, there are few, who have an acquaintance with the sciences, that would not readily agree with them. It is easy for one of judgment and learning, to perceive the weak foundation even of those systems, which have obtained the greatest credit, and have carried their pretensions highest to accurate and profound reasoning. Principles taken upon trust, consequences lamely deduced from them, want of coherence in the parts, and of evidence in the whole, these are every where to be met with in the systems of the most eminent philosophers, and seem to have drawn disgrace upon philosophy itself. Nor is there required such profound knowledge to discover the present imperfect condition of the sciences, but even the rabble without doors may, judge from the noise and clamour, which they hear, that all goes not well within. There is nothing which is not the subject of debate, and in which men of learning are not of contrary opinions. The most trivial question escapes not our controversy, and in the most momentous we are not able to give any certain decision. Disputes are multiplied, as if every thing was uncertain; and these disputes are managed with the greatest warmth, as if every thing was certain. Amidst all this bustle it is not reason, which carries the prize, but eloquence; and no man needs ever despair of gaining proselytes to the most extravagant hypothesis, who has art enough to represent it in any favourable colours. The victory is not gained by the men at arms, who manage the pike and the sword; but by the trumpeters, drummers, and musicians of the army. From hence in my opinion arises that common prejudice against metaphysical reasonings of all kinds, even amongst those, who profess themselves scholars, and have a just value for every other part of literature. By metaphysical reasonings, they do not understand those on any particular branch of science, but every kind of argument, which is any way abstruse, and requires some attention to be comprehended. We have so often lost our labour in such researches, that we commonly reject them without hesitation, and resolve, if we must for ever be a prey to errors and delusions, that they shall at least be natural and entertaining. And indeed nothing but the most determined scepticism, along with a great degree of indolence, can justify this aversion to metaphysics. For if truth be at all within the reach of human capacity, it is certain it must lie very deep and abstruse: and to hope we shall arrive at it without pains, while the greatest geniuses have failed with the utmost pains..

《参同契》又名《周易参同契》，为东汉魏伯阳著。其学说汇融周易、黄老、丹火之功于一体，用《易》的阴阳变化之理，阐述炼丹、内养之道，证明人与天地、宇宙有同体、同功而异用的法则。??《我说<参同契>》是南怀瑾先生继《论语别裁》后用力*深、*有分量的作品之一，共八十余万言，分上、中、下三册。内容涉及广泛，旁征博引，举证极多，更有南师本人所经历的诸多奇特的人和事，是国人了解、解读《参同契》这部“天书”的选择。

本书首先依据西方马克思主义探讨了马克思主义的“真精神”，特别是探讨了马克思主义与哲学，以及马克思主义哲学与本体论之关系，然后着重从马克思主义的思考角度和范式来审视和反思当今的世界，特别是当今的中国。本书通过对马克思走向政治经济学批判的三次飞跃的分析，发出了“回归政治经济学批判”的呼唤；用马克思两大发现的整体视角剖析了资本主义的“经济人”，并基于此对当今学术界的一些人无原则地宣扬“经济人”展了批判；揭示了改革放以来我国学术界理解马克思主义哲学的三种路向，特别是批判了对马克思主义做启蒙主义和后现代主义解释的缺陷；归纳了马克思主义哲学与中国道路的双向促；用马克思主义公平观审视了社会的不平等，用马克思主义生态观审视了生态危机；描述了“马中西”三大资源在中国道路中的交互汇通。

本书简要辑录了儒学四书原著中论述为人处世的基本道德和伦理的主要内容，并用白话直译。为了原汁原味地保留儒学原著的本意，也为了节约篇幅，本书不注释，不分析，不评，完全由读者自己阅读和领会原著的原意，并身体力行。本书简明扼要，便于携带，可置案头、床头，茶余饭后，随时随地可以检阅。